Senzatia de „acolo” pe care mi-o da World of Warcraft ma copleseste si cucereste de fiecare data. E refugiul meu din cotidian, e retrairea copilariei cu alte jucarii, e locul in care aventurile exista, in care umbli noaptea sub cerul liber, in care ai ocazia sa salvezi printesa (sau strugurii) si unde binele invinge. Intotdeauna.

Totusi, doar pentru asta ma joc? Copiii se joaca pentru ca in felul acesta isi dezvolta creativitatea, simturile si abilitatile sociale. Sigur, ei nu stiu asta si o fac din vreun reflex programat genetic. Sau poate pentru ca pur si simplu joaca e placuta. Te face sa te simti bine. Poate ca eu ma joc pentru a ma mai simti copil.

Sunt insa si aceia care vad jocurile (pe calculator) ca pe o creatie a diavolului, o deformare a realitatii si o scoala de antrenament pentru sociopati. Ei sunt cei care n-au castigat niciodata geanta epica a Onyxiei, care n-au tremurat de emotie auzind in miez de noapte „Run away little girl, run away” si care nu si-au retrait copilaria in culori si animatii. Eu unul doar ma bucur ca am apucat atat vremurile cu cowboys si indieni de plastic, cat si vremurile World of Warcraft. Am zis.

Dar tu de ce te joci?